Sunt lucruri pe care nu te aștepți să le găsești într-un restaurant. Într-un colț al sălii, printre obiectele de artă populară și amintirile trecutului românesc, stă agățat pe perete un ziar îngălbenit de vreme. „Gazeta Municipală", datată 21 Octombrie 1943, păstrează între filele sale povestea chiar a locurilor în care ne aflăm astăzi — cartierul Plumbuita și zona Obor din Sectorul 2 al Bucureștiului.
Pagina, încadrată și pusă sub geam, e una dintre puținele ferestre directe spre Bucureștiul anului 1943 care s-au păstrat în zona Plumbuita–Obor. Am expus-o ca s-o poată citi oricine, pentru că unele povești trebuie descoperite la fața locului. Și merită spusă: un oraș nu moare niciodată dintr-odată — moare pe bucăți, iar cineva e mereu acolo să-l vadă plecând.
„Plumbuita, altă dată și acum" — O lume dispărută
Articolul central al ziarului, intitulat cu nostalgie „Plumbuita, altă dată și acum", ne poartă prin amintirile autorului despre zona Plumbuita — cum arăta odată și cum s-a transformat până în 1943. Jurnalistul deplânge cu amărăciune pierderea farmecului de altădată:
Fragment din „Plumbuita, altă dată și acum"
„Acum, calea ce duce la mânăstirea Plumbuita așezată lică de voevodul Petru Schiopul pe un dâmb ocolit de gârla Colentinei, nu mai are farmecul de altădată.
Nu mai este așa cum a văzut-o Ion Câmpineanu când a stat în surghiun acolo.
Șoseaua care începe din gura Oborului bucureștean și tot scoboară până la matca mocirloasă a gârlei, s'a modernizat. Nu se mai văd dugheni bătrânești cu șoproane plecate ca un sombrero, unde poposeau drumeții băutori și dejugau căruțele cu buții de țuică bine mirositoare venite dela deal."
Referința la Ion Câmpineanu (1798-1863), marele om politic și revoluționar român care a fost exilat în vremea Regulamentului Organic, ne arată că Plumbuita era deja în 1943 un loc încărcat de istorie și amintiri. Câmpineanu, unul dintre fruntașii mișcării naționale, găsise refugiu în această zonă liniștită de la marginea Bucureștiului.
Ce a dispărut de pe drumul Oborului
Autorul continuă cu o enumerare nostalgică a tot ce a dispărut de pe drumul dintre Obor și Plumbuita. Este o fotografie în cuvinte a unei lumi care nu mai există:
Lumea de altădată
„Au pierit prăjinele înalte de câțiva stânjeni de pe la porțile fostelor hanuri, în vârful cărora se legăna câte un lan de fân. Nu se mai arată nicăieri în fața prăvăliilor, hambare cu orz, cu meiu, cu tărâțe, cu hrișcă, unde toată ziua se scăldau și ciuguleau vrăbiile, nici brățele acelea lungi și în feldefel de colori întinse ca niște stindarde sub streșini;
Nici calere de câlți ori de lână priponite prin stâlpii de porți, nici juguri spânzurate; nici musuroaie de ulcele de pământ boite în toate chipurile; nici mărăcinișuri de capete de furci îmbucate una într'alta și împânzind marginea drumului ca niște pânzănjet de oțel; nici șervețelele acelea albe fluturând lângă lighenașul de alamă galbenă strălucind de departe ca luna când se știrbește...
Acum, toate cârciomile, fânăriile, orzăriile, boiangeriile, olăriile, brașoveniile, bărbieriile, au firme de tinichea care de care mai urâte."
Ce imagine vie! Hanurile cu prăjini înalte, hambarele pline de cereale unde se scăldau vrăbiile, olăriile cu musuroaie de ulcele, cârciomile și fânăriile — toate înlocuite cu „firme de tinichea care de care mai urâte". Modernizarea avea și atunci critici.
„Candela Colentinei" — Mănăstirea salvată de un preot
O secțiune emoționantă a articolului, intitulată „Candela Colentinei", descrie starea Mănăstirii Plumbuita în anii '40 — un lăcaș uitat de autorități, salvat doar de un preot harnic și de daniile credincioșilor:
„Candela Colentinei"
„Din mila nisiparilor și a cărămidărilor, mânăstirea Plumbuita a rămas, sărmana, cocoțată pe dâmbul sterp și numai surpături, ca o ciupercă într'un par.
Numai un preot, cel de acum, cu iubire pentru cele cerești și hărnicie în cele ale lumii, a mai ferit-o de prăpăd; ba chiar cu osteneala sa și daniile credincioșilor din vale, a mai meremetisit-o. I-a reclădit acareturile din stânga unde a înființat un muzeu și o tipărniță mică. Aici, sfinția sa, scoate din teasc o foaie de evlavie ortodoxă ce-i zice «Candela Colentinei».
Alături, subt o cruce înaltă, zac într'un beciu cu două chepenguri, osemintele ostașilor lui Matei Basarab și poate și ale protivnicului său, Radu Iliaș, care au dat pe aici lupte în ajunul Sfântului Dumitru din anul 1633..."
Aflăm astfel că în 1943, la mănăstire funcționa deja un mic muzeu și o tipărniță care scotea revista „Candela Colentinei". Iar în beciurile mănăstirii se odihneau osemintele ostașilor căzuți în luptele din 1633!
Astăzi, Mănăstirea Plumbuita rămâne un loc de pelerinaj important pentru credincioși, fiind cunoscută și pentru icoana făcătoare de minuni păstrată în biserica ctitorită de Petru Schiopul. La doar 2 km de mănăstire, Restaurant Ceaun păstrează memoria acestor locuri prin ziarul din 1943.
„La gârlă" — Spre apa Colentinei
Secțiunea „La gârlă" ne duce la malul apei, prin ograda liniștită a bisericii:
„La gârlă"
„Și făcând o cruce, intrai repede pe poarta cea mare, străbătui ograda liniștită a bisericii, trecui pe sub o boltă de cărămizi măcinate, coborâi cărarea cimitirului sărac din dosul mânăstirii, și ajunsei la apa leneșă a Colentinei.
Aici, la umbra unor plute, un creștin necăjit pescuia cu arăul..."
În 1943, Colentina încă mai era un râu unde se pescuia „cu arăul" (un fel de undiță primitivă). Lacurile din salba Colentinei — Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita — erau încă locuri sălbatice, nu marile parcuri urbane de astăzi.
Plumbuita — Loc sfânt, loc de istorie
Pentru a înțelege importanța articolului din 1943, trebuie să cunoaștem istoria locului. Zona Plumbuita, situată pe malul râului Colentina în Sectorul 2, este unul dintre cele mai vechi și mai importante locuri din istoria Bucureștiului. În 1943, când autorul scria cu nostalgie despre „farmecele de altădată", se referea la o istorie de aproape 400 de ani.
„Zahanaua" — Mâncarea de altădată
Cea mai savuroasă secțiune a articolului este „Zahanaua" — un cuvânt vechi pentru abatorul sau locul unde se tăiau și se pregăteau cărnurile. Aici descoperim ce mâncau bucureștenii din zona Obor-Plumbuita acum 82 de ani.
Autorul își amintește de un chef din tinerețe, lângă gârla zahanalei:
Amintirea de la zahana
„«Îți mai aduci aminte de cheful acela din vremea tinereții, când colo lângă gârla zahanalei, sub șopronul cârciumii, cântai într'o seară cu răposatul tău prieten Bulibașa și alți neisprăviți?...»
Era într'un amurg de toamnă, când sălciile și aninii de pe apa Colentinei începeau să bată în ruginiu, iar tufele de cătină să se înroșească; când fumul fripturilor de berbec și pastramei de capră dela cârciumile din jurul zahanalei, se ridica spre cer ca o jertfă păgânească..."
Ce imagine! Fumul fripturilor de berbec și pastramei de capră ridicându-se spre cer „ca o jertfă păgânească", în amurgul de toamnă, cu sălciile ruginii pe malul Colentinei...
Mezelurile de odinioară
Autorul continuă cu o enumerare a delicateselor pe care le găseai pe atunci în zona zahanalei:
Mezeluri uitare
„Dacă părintele ar fi născocit, aici în preajma zahanalei, un mezelic sărat cum e sugiucul cu schindof bulgăresc, babicul cu boia de ardei roșu, sușcin ardelenesc...
N'am pomenit eu oare în copilărie, pe Pofiton, bețivul vestit care ademena și pe alții la băutură numai cât scotea din buzunar niște urechi de oaie sărate și pipărate cum știa numai el?..."
Sugiuc (cârnat uscat turcesc), babic (cârnat cu boia), sușcin ardelenesc (un fel de cârnați uscați din Ardeal), urechi de oaie sărate și pipărate — iată gusturile de altădată ale bucureștenilor! Și personajul Pofiton, „bețivul vestit" care ademena lumea la băutură cu delicatesele lui...
Dialogul de la taraba pustie
Ajuns la zahana după „atâta amar de vreme", autorul găsește un loc pustiu și o femeie într-o dugheană părăsită. Dialogul care urmează este o bijuterie:
La poarta zahanalei
„Ținând mereu malul drept al gârlei și călcând numai pe o veliță verde de iarbă ce-i priejte mlaștina, iaca-mă intrând, după atâta amar de vreme, pe poarta zahanalei. Nimeni... Ba iată în ușa unei hardughii părăsite o femeie.
Aici fierbeau odată căzi mari de seu, și pe taraba acum pustie, se răsfățau numai mușchiuleți de berbec bătut, momițe, rotocoale, fleiculițe...
Întreb într'o doară, lingându-mi buzele:
— Ai ceva?
— Ce?
— Cârnați.
— Ce cârnați?.. Io n'am nici fudulii... răspunse muierea râzând cu înțeles diavolesc."
Mușchiuleți de berbec bătut, momițe, rotocoale, fleiculițe — preparate din carne care și-au pierdut până și numele în vocabularul nostru de azi. Și dialogul acela scurt, cu „muierea" care „râde cu înțeles diavolesc" când e întrebată de cârnați — o scenă de un realism magistral.
Unde fumegau cazanele cu seu
Autorul încheie descrierea zahanalei cu o imagine de neuitat:
Cazanele de altădată
„Acolo unde altădată fumegau cazanele uriașe cu seu clocotind și mirosul ca de mare al cărnurilor puse la saramură, ori cei trei diavoli și bețivi, [sub] șoproanele plecate și umbroase ca un sombrero...
Clădirea cea mare pe sub care trecea gârla, unde behăiau a moarte, mii și mii de capre cu cuțitul în gâtlej, acum stă închisă și pustie. Văruită proaspăt, în bătaia soarelui de amiază, parcă-i o moschee fără turn, uitată de Profetul Iubitor de berbeci, cu seu mult."
„Cazanele uriașe cu seu clocotind", „mirosul ca de mare al cărnurilor puse la saramură", clădirea unde „behăiau a moarte mii și mii de capre" — acum pustie, „ca o moschee fără turn". Zahana murise. Dar amintirea ei trăia în 1943, și trăiește și acum, în filele acestui ziar.
Cărămidarii și nisiparii din vale
Un detaliu fascinant din articol este menționarea cărămidărilor și nisiparilor — meșteșugarii care au ținut mănăstirea în viață când autoritățile o uitaseră. Din „mila" lor, Plumbuita încă mai avea acoperiș.
Într-adevăr, zona Colentina-Plumbuita era renumită pentru fabricile de cărămizi. Solul argilos de pe malurile Colentinei („tina" din „colea-n tină") era perfect pentru producția de cărămidă. Una dintre cele mai cunoscute fabrici era „Ceramica", deținută de o familie de șvabi pe nume Schmidts.
Acești meșteșugari simpli dar cu dare de mână, contribuiau la întreținerea mănăstirii atunci când statul o uitase. Este o imagine emoționantă a solidarității comunității locale — și un model de urmat.
„Halele din Obor" — Alt articol, aceeași grijă
Pe aceeași primă pagină a ziarului din 1943, un alt articol atrage atenția: „Halele din Obor". Semnat de M. Dragomir, articolul critică modul în care au fost construite halele de engros ale Capitalei:
Fragment din „Halele din Obor" — Gazeta Municipală, 1943
„Construcția care s'a pornit pe locul Moșilor de altă dată nu răspunde nevoilor populației, nici ca așezare și nici ca instalație.
Ca așezare, Halele de engros din Obor sunt rău plasate pentru că se află într'un labirint de străzi strâmte, fără nici o arteră directă de circulație. Expropierile cerute mai târziu de lărgirea străzilor, vor costa de zece ori cât se cere pentru terminarea halelor.
Să se studieze urgent, construirea halelor pe terenurile din josul Abatorului comunal, reluând astfel un mare proect al d-lui Dem. I. Dobrescu, și al comercianților cari cunosc problema. Să se utilizeze malurile Dâmboviței pentru crearea unei căi ferate care ar lega viitoarele hale cu toate cartierele orașului."
Este fascinant să citim aceste rânduri și să constatăm că problemele de urbanistică, de trafic și de acces în zona Obor — discutate cu aprindere și astăzi — existau încă de acum 80 de ani. Critica jurnalistului din 1943 ar putea fi scrisă cu aceeași actualitate în orice ziar de astăzi.
De ce „Plumbuita"?
Numele zonei provine de la acoperișurile din plumb ale mănăstirii, care în secolul XVI au stârnit uimirea localnicilor. Se spune că, în vremuri de restriște, Matei Basarab ar fi topit aceste acoperișuri pentru a face muniție — o legendă care arată pragmatismul dur al epocii.
Zidurile groase de aproape un metru ale mănăstirii, ferestrele mici „numai bune pentru flintele soldaților care o apărau", turnul-clopotniță încorporat în zidul de incintă — toate vorbesc despre vremuri în care un lăcaș sfânt trebuia să fie și cetate de apărare.
Colentina — „Colea-n tină"
Numele râului și cartierului Colentina are o origine amuzantă și grăitoare: „colea-n tină", adică „acolo în noroi". Zona, parte din codrii Vlăsiei, era în vechime un teren mlăștinos, traversat de râul care astăzi formează salba de lacuri din nordul Bucureștiului: Mogoșoaia, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni, Pantelimon.
În 1943, când a fost scris articolul nostru, zona încă păstra mult din caracterul rural de odinioară. Tramvaiul 21 lega cartierul de centrul orașului, iar fabrici precum „Ceramica" (a unei familii de șvabi pe nume Schmidts) dădeau de lucru oamenilor locului.
Un ziar, o fereastră în timp
Găsirea și conservarea acestui ziar nu a fost întâmplătoare. La Restaurant Ceaun, am adunat de-a lungul anilor zeci de obiecte tradiționale românești — ulcioare, țesături, icoane, unelte vechi — creând un mic muzeu al vieții de altădată.
„Gazeta Municipală" din 1943 se potrivește perfect în această colecție. Nu este doar un document istoric, ci și o oglindă a preocupărilor bucureștenilor de acum opt decenii: urbanismul, comerțul, viața de zi cu zi într-un oraș care creștea și se transforma continuu.
📍 Știați că...?
Restaurant Ceaun se află pe Strada Maica Domnului, în Sectorul 2 — în zona Lacul Tei, la doar câteva minute de locurile descrise în ziarul din 1943.
- 🏛️ Mănăstirea Plumbuita — restaurantul se află la 2 km distanță
- 🌳 Parcul și Lacul Plumbuita — restaurantul se află la 2 km distanță
- 🌊 Lacul Tei — restaurantul se află la 500 m distanță
- 🏪 Piața Obor — restaurantul se află la 1.5 km distanță
- 🏰 Palatul Ghica Tei — restaurantul se află la 1.5 km distanță
Veniți să citiți întregul ziar
Am transcris aici doar câteva fragmente din articolul „Plumbuita, altă dată și acum". Restul poveștii vă așteaptă la Restaurant Ceaun, unde ziarul original stă înrămat pe perete, gata să fie descoperit.
Veniți să priviți literele îngălbenite de vreme, să descifrați limbajul elegant al jurnaliștilor de acum 80 de ani, să vă imaginați cum arăta București-ul în toamna anului 1943 — un oraș în plin război, dar cu oameni care încă se gândeau la viitor, la istorie și la frumusețea locurilor lor.
Și, desigur, după ce ați citit ziarul, vă invităm la o masă tradițională românească — pentru că istoria se savurează mai bine cu o ciorbă de burtă și niște sarmale.
Lumea pe care o plângea autorul s-a dus, în bună parte — zahanaua, dughenele cu șoproane, cazanele cu seu. Dar gustul ei n-a pierit chiar de tot. La câțiva pași de locurile pe care le descria, în aceeași zonă a Oborului, se gătește și azi mâncare românească: pastramă de oaie, mici la grătar, ciorbe și fripturi. Vara, poți mânca afară, pe terasa-grădină din Obor. Tradiția pe care el o vedea murind în 1943 nu s-a stins — doar s-a îmblânzit.
Întrebări frecvente
Ce este „Gazeta Municipală" din 1943?
Un săptămânal interbelic „de informație și critică edilitară", ziar particular (nu publicația Primăriei), care apărea în fiecare duminică. Exemplarul din 21 octombrie 1943 este expus la Restaurant Ceaun.
Cine a ctitorit Mănăstirea Plumbuita?
Tradiția populară o atribuie lui Petru Șchiopul, însă istoricii o leagă de Petru cel Tânăr (în jurul anului 1560), fiind completată de urmașii lui. Numele vine de la acoperișul de plumb cu care a fost învelită.
Unde pot vedea ziarul din 1943?
La Restaurant Ceaun, pe Strada Maica Domnului 54, Sector 2, în zona Obor — expus în sală, alături de obiecte de artă populară românească.
Ce lega Plumbuita de Obor în 1943?
Drumul care pornea din gura Oborului spre mănăstire și zahanaua de pe malul Colentinei. Pe aceeași pagină de ziar, un al doilea articol deplângea mutarea Halelor în Obor.
📰 Citiți ziarul din 1943 la Restaurant Ceaun
„Gazeta Municipală" din 21 Octombrie 1943 este expusă permanent în sala de mese, alături de alte zeci de obiecte de artă populară românească. Veniți să descoperiți povestea cartierului nostru!
— Echipa Restaurant Ceaun —
Str. Maica Domnului 54, Sector 2, București
La doar 2 km de Mănăstirea Plumbuita