Dincolo de turnul de intrare se deschide o curte foarte îngrijită, cu alei din piatră, flori și clădiri așezate în jurul bisericii. Contrastul cel mai puternic apare însă când intri în lăcaș: lumina de afară rămâne în urmă, iar interiorul este întunecat, dominat de pictura veche, icoane și lemnul sculptat al iconostasului.
Nu este un loc pe care să-l înțelegi doar privind fațada. O mare parte din poveste se află în interior, în pictură, în zidurile groase și în clădirile care s-au păstrat în incintă.
Plumbuita nu s-a ridicat dintr-o dată. E rezultatul a cel puțin patru etape, întinse pe aproape trei secole.
Prima ctitorie, a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Construcția a fost începută de Petru Vodă cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna. Majoritatea surselor dau anul 1560, însă Arhiepiscopia Bucureștilor precizează că data la care s-au pus temeliile lăcașului nu se cunoaște cu precizie. Reperul documentar sigur este 1 iulie 1564, când Petru cel Tânăr întărea printr-un hrisov domnesc stăpânirea mănăstirii asupra unui loc din apropiere — semn că la acea dată biserica era gata sau se lucra la ea. Actul se păstrează în Arhivele Statului. Când a fost pusă temelia, nu se știe. Hramul istoric este Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Continuarea. Alexandru al II-lea Mircea, împreună cu Doamna Ecaterina, a continuat lucrările și a înzestrat mănăstirea. Hrisovul din 1586 e neobișnuit de concret în privința asta: au cumpărat trei pogoane de vie cu zece mii de aspri de argint, au dat mănăstirii baia mare cu toată vama ei — ca hrană pentru călugări —, au terminat și au înfrumusețat biserica cea mare, și i-au adăugat veșminte, vase, vii, prăvălii în București, ocine și mori. Construcția s-a încheiat în timpul lui Mihnea Turcitul; prin hrisovul din 21 octombrie 1586, mănăstirea este închinată Mănăstirii Xiropotamu de la Muntele Athos — actul o numește „mănăstirea de la podul Colentinei". Închinarea o face Mihnea Voievod, fiul lui Alexandru și al Ecaterinei, cu consimțământul mamei sale, încă în viață.
Ce însemna, de fapt, o închinare? La început, o formă de ajutorare a ortodoxiei din Orient, sărăcită după cucerirea otomană: cele patru patriarhate — Constantinopol, Ierusalim, Alexandria și Antiohia — nu-și mai puteau plăti nici cheltuielile strict necesare și datorau, pe deasupra, biruri Porții. Mănăstirea închinată trimitea anual doar o parte din veniturile ei.
Cu timpul, raportul s-a schimbat: conducerea a trecut la egumeni veniți din afară, iar în epoca fanariotă scopul inițial al ctitorilor s-a pierdut aproape cu totul. Sistemul s-a încheiat abia în secolul al XIX-lea, prin legea secularizării din vremea lui Cuza. Multe dintre mănăstirile închinate au devenit atunci biserici de mir — între ele și Plumbuita.
Distrugerile. Biserica suferă mari stricăciuni în 1595, iar în 1614 este grav afectată de un incendiu.
Bătălia din 1632. În vara acelui an, boierii Țării Românești îl aleg domn pe Matei aga de Brâncoveni, după ce voievodul Leon Tomșa este mazilit — o schimbare pe care Poarta nu o acceptă. Sultanul îl numește domn pe Radu Iliaș, fiul domnului Moldovei, și trimite poruncă la Silistra ca Matei să fie alungat.
Radu Iliaș pornește spre București cu oaste alcătuită din turci, tătari și moldoveni. Cronica Istoria Țerrei Românești povestește ce a urmat. Sâmbătă, 25 octombrie, se lovesc străjile — chiar sub mănăstire — și cele ale lui Radu sunt înfrânte. Duminică se dă bătălia întreagă, de dimineață până seara; tătarii atacă în valuri, iar oștile se amestecă până se bat cu săbiile goale. Spre seară, izbânda este a lui Matei, iar Radu Iliaș fugea, spune cronica, „cu mare spaimă și cu capul golu".
Un amănunt spune ceva despre miza acelei zile: steagul lui Matei Vodă era Arhanghelul Mihail. Turcii, în schimb, nu au fost atacați — au venit cu steagul împărătesc și s-au închinat învingătorului. O monografie tipărită în 1940 și dedicată mănăstirii — Din istoria Bucureștilor. Plumbuita, scrisă de Ion Sachelarescu, preotul de atunci al bisericii — consemnează că aceasta a fost prima bătălie a lui Matei Basarab.
Povestea are și un epilog. În noiembrie 1633, pașa de Silistra — cel care primise porunca să-l alunge — ajunge să-i fie susținător la Poartă, iar un trimis imperial îi înmânează lui Matei chiar steagul lui Radu Vodă, luat din război. În martie următor intra domn în București.
A doua ctitorire, 1647. Forma pe care o vedem astăzi îi datorează lui Matei Basarab. Pisania dă și ziua: 10 aprilie 1647, iar două hrisoave din acel an — unul din aprilie, altul din octombrie — pomenesc lucrarea. Tot atunci se adaugă Casa Domnească și se ridică zidurile groase de apărare.
Cât de mult a schimbat, însă, rămâne o chestiune deschisă. O parte dintre cercetători susțin că a rezidit biserica din temelii, după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu. Monografia din 1940 argumentează invers: că a făcut renovări radicale asupra unei biserici mai vechi, consolidând-o și înfrumusețând-o. Cele două amănunte de mai jos susțin a doua variantă, și le poți verifica singur pe teren.
Din vremea lui s-au păstrat cincisprezece hrisoave date Plumbuitei, între 1633 și 1651, toate cu cotă de arhivă: scutiri pentru oamenii din jur, întăriri de hotare, apărări împotriva încălcărilor. Unul dintre ele, din mai 1643, poruncește ca nimeni să nu se atingă de balta cu pește și de pădurea mănăstirii fără știrea egumenului — de unde aflăm că Plumbuita avea în jur bălți și pădure. Moșiile ei se întindeau la Boldorășești, Plășeni, Albești, Boleasca, Morogești și Tâmburești, plus o vie în dealul Moldovenilor.
Documentele nu se opresc la Matei Basarab. Ele continuă aproape un secol, până la începutul secolului al XVIII-lea, și din ele se vede cum funcționa efectiv gospodăria: în 1668 se hotărăște cine cosește fânul mănăstirii, în 1671 rumânașii sunt trimiși să învelească niște chilii cu trestie — un contrast liniștit cu acoperișul de plumb al bisericii. Iar heleșteul de la Boldorășești a fost apărat de două ori de Constantin Brâncoveanu, în 1696 și din nou în 1708, cu porunci ca nimeni să nu mai pescuiască din el.
Matei Basarab a ridicat în timpul domniei aproape patruzeci de biserici — Căldărușani, Brebu, Govora, Sadova, Brâncoveni, mitropolia din Târgoviște. Plumbuita e între cele mai însemnate, și se înțelege de ce: aici, sub zidurile bisericii vechi, câștigase bătălia care i-a asigurat domnia. Ca militar, a mers mai departe și a întărit-o ca cetate de apărare a orașului.
Decăderea și restaurările. Cutremurul din 1802 avariază grav mănăstirea și clopotnița. În octombrie 1848, fără acordul autorităților bisericești, mănăstirea este transformată în închisoare politică, iar în beciuri sunt încarcerați o parte dintre capii Revoluției. După secularizarea averilor mănăstirești din timpul lui Cuza, așezământul este părăsit și ajunge în ruină.
Restaurările încep între 1933 și 1940, sub Comisia Monumentelor Istorice, se opresc, și sunt reluate în 1953. Lucrările se încheie în 1955, prin grija Patriarhului Justinian, iar mănăstirea este târnosită la 24 iunie 1958, stareț fiind Arhimandritul Sofian Boghiu.
Ansamblul este înscris în Lista Monumentelor Istorice, cu codul B-II-a-A-19419. Patru dintre clădirile din incintă au, fiecare, cod propriu de monument: biserica (19419.01), Casa Domnească (19419.02), clopotnița (19419.03) și corpul de chilii și bucătărie (19419.04). Nu sunt părți dintr-un monument, ci monumente listate individual.
Tradiția locală păstrează mai multe explicații, toate legate de plumb și toate de numele lui Matei Basarab:
Există și o a patra variantă, care leagă numele de sigiliile de plumb puse de Doamna Chiajna, pentru ca lucrările să nu continue.
Documentele arată însă că niciuna dintre aceste povești nu poate explica originea numelui. Monografia din 1940 citează trei hrisoave anterioare domniei lui Matei Basarab, în care mănăstirea apare deja cu acest nume: unul din ianuarie 1628, al lui Alexandru Vodă, care pomenește „sfânta mânăstire Plumbuita, hramul sfântului Ioan, de la Colentina"; unul al lui Leon Vodă; și încă unul din septembrie 1630.
Matei Basarab ajunge domn abia în 1632. Numele exista, așadar, cu cel puțin patru ani înainte ca el să urce pe tron — deci nu de la el vine.
Ce rămâne comun tuturor versiunilor este faptul că acoperișul bisericii a fost cândva de plumb, iar asta pare să fie explicația reală. Obiceiul nu era neobișnuit: și alte ctitorii domnești au fost învelite cu plumb, între care Curtea de Argeș. Dintre toate însă, numai aceasta a rămas cu numele.
Pare o întrebare simplă, dar răspunsul a fost mult timp greșit. Unii au crezut că mănăstirea e ctitoria lui Șerban Basarab; mulți alții — călători străini, voievozi de mai târziu și majoritatea celor care au scris despre ea — au crezut că a fost întemeiată de Matei Basarab, pentru că legătura lui cu locul era atât de puternică.
Nicolae Iorga, pornind de la pisanie, l-a identificat pe „Petru Voevod" cu Radu Paisie, ctitorul de la Tismana. Identificarea a fost preluată de aproape toți cercetătorii, pe autoritatea lui — deși era, de fapt, doar o deducție.
Chestiunea a fost tranșată de hrisovul lui Mihnea Voievod din 21 octombrie 1586, păstrat până astăzi în arhiva mănăstirii Xiropotamu de la Muntele Athos. Actul spune limpede că lăcașul de la podul Colentinei a fost zidit de răposatul Petru Voevod, fiul lui Mircea Voevod.
Primul ctitor este așadar Petru Vodă cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna. Un amănunt spune mult despre vremurile acelea: a urcat pe tron în septembrie 1559, la doisprezece ani, sub regența mamei sale.
O a doua confuzie a durat și mai mult. Istoricii îl contopiseră pe Petru cel Tânăr, domn în Țara Românească, cu Petru Șchiopul, domn în Moldova — pentru că amândoi aveau tați pe nume Mircea. Sunt însă doi oameni diferiți, iar Petru Șchiopul n-a domnit niciodată în Țara Românească.
Deasupra ușii de la intrare se află pisania — inscripția care rezumă istoria bisericii. Cea de la Plumbuita este scrisă în grecește, cu litere chirilice, și poartă anul 1806. A fost tradusă și publicată de Nicolae Iorga în 1905.
Textul enumeră ctitorii, apoi susține că biserica a fost dărâmată cu totul de cutremurul din 14 octombrie 1802 și ridicată din nou de egumenul Dionisie, lucrarea fiind terminată în 1806.
Monografia din 1940 arată că această parte a pisaniei nu corespunde realității, și aduce patru feluri de dovezi.
La restaurarea exterioară din 1933 s-a mai găsit ceva: vechile arcade ale pridvorului, care fusese cândva deschis și a fost închis ulterior.
Concluzia autorului este că biserica pe care o vedem astăzi este, în esență, cea rezidită de Matei Basarab, iar Dionisie a reparat-o după cutremur, atribuindu-și în pisanie mai mult decât îi revenea.
Biserica are plan triconc, cu turla ridicată deasupra naosului. Combină trăsături tipic muntenești cu ancadramente gotice la ferestre, care trădează influența arhitecturii moldovenești. Zidurile au, potrivit descrierilor ansamblului, aproape un metru grosime.
Un detaliu care i-a intrigat pe cercetători: biserica este așezată oblic față de axa lungă a curții. Explicația probabilă ține de forma dâmbului pe care a fost ridicată.
Zidurile de incintă nu erau decorative. Monografia din 1940 le descrie ca ziduri de cetate, prevăzute cu crenele pentru flintă și săgeată — mănăstirea făcea parte din centura de apărare a orașului, într-o vreme în care domnii Țării Românești nu mai aveau voie să ridice cetăți propriu-zise.
Trecerea de la curtea luminoasă la interior este bruscă. Înăuntru e întuneric, iar ochiul are nevoie de câteva momente ca să distingă detaliile. Pictura acoperă pereții și bolțile; lemnul sculptat al iconostasului domină partea din față a bisericii.
Aici e o confuzie care circulă des: unele surse spun că tabloul votiv îi înfățișează pe Alexandru Voevod și Ecaterina Doamna, altele pe Matei Basarab și Elena Doamna. Adevărul e că sunt două tablouri diferite. Monografia din 1940 reproduce fotografii ale amândurora:
Autorul se folosește de această așezare pentru două argumente. Primul: Petru Vodă, primul ctitor, lipsește cu totul din pictura murală, iar locul lui — peretele din dreapta — e ocupat de Alexandru și Ecaterina, semn că nu Petru a apucat să termine biserica.
Al doilea: Matei Basarab și Elena sunt pe peretele din stânga, nu pe cel din dreapta, unde ar fi trebuit să fie dacă ei ar fi zidit biserica din temelii. La asta se adaugă un amănunt de construcție — temeliile au dimensiuni neuniforme și neregulate, lucru neîntâlnit la celelalte ctitorii ridicate de Matei Basarab de la zero. Ceea ce nu se poate contesta este că el și Elena Doamna au făcut renovări mari și radicale, consolidând și înfrumusețând biserica.
Casa Domnească are arcade pe masive de zidărie la parter și arcade mai numeroase, sprijinite pe coloane cilindrice, la etaj. Este unul dintre puținele exemplare de arhitectură civilă anterioară secolului al XIX-lea care se mai păstrează în București.
Zidurile de incintă, ridicate sub Matei Basarab, explică de ce ansamblul a fost gândit și ca fortificație, nu doar ca lăcaș de cult. Monografia din 1940 rezumă limpede: în afară de biserică, care e mult mai veche, celelalte clădiri și zidul masiv al cetății sunt de la Matei Basarab.
Există însă o clădire pe care merită s-o cauți. În spatele bisericii se află vechea bucătărie a călugărilor — singura rămasă, spune monografia, în starea ei autentică. Are o boltă din cărămidă lucrată ingenios, care îi surprinde pe vizitatori. Clădiri asemănătoare se mai găsesc la Antim și Văcărești, în București, și la Cetățuia, lângă Iași. Se crede că a servit și ca turn de observație.
Turnul-clopotniță a fost refăcut în cadrul lucrărilor desfășurate după cutremurul din 1802.
Peisajul din jur arăta însă cu totul altfel. Aceeași monografie din 1940 notează că, până în 1912, când vechea vatră a fost vândută și au apărut cărămidăriile, dealul pe care stă mănăstirea era mult mai înalt. Cărămidăriile au săpat pământul de jur împrejur, lăsând neatins doar locul pe care este zidită biserica.
Numele ctitorilor nu au rămas doar în pisanie și în hrisoave. Ele se rostesc în continuare, la fiecare Sfântă Liturghie, în pomelnicul pe care preotul îl spune la ieșirea cu Sfintele Daruri: întâi Matei Voevod și Elena Doamna, apoi Alexandru Voevod, Ecaterina Doamna și Petru Voevod.
Monografia notează, într-o singură propoziție, cum s-a păstrat: transmis oral din preot în preot.
Poziția Plumbuitei, la marginea Bucureștiului și pe drumul dinspre Moldova, i-a dat un rol care depășește zidurile ei. Aici se opreau alaiurile înainte de a intra în oraș.
După moartea lui Matei Basarab, la Târgoviște, în aprilie 1654, boierii îl aleg domn pe Constantin, fiul lui Șerban Basarab. La 1 iunie 1654, noul domn iese cu boierii și cu toate oștile înaintea steagului de domnie la podul Plumbuitei, și abia apoi intră în scaun la București.
Mai târziu, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, solii moldoveni veniți la nunta uneia dintre fiicele domnitorului sunt întâmpinați tot aici — „la Plumbuita deasupra dealului" —, cu surle, trâmbițe și alai domnesc, înainte de intrarea în oraș.
Amintirea bătăliei a rămas legată de loc și mult mai târziu: în mai 1936, la Plumbuita au fost reînhumate oseminte vechi de ostași.
Partea cel mai puțin cunoscută a poveștii este și cea mai importantă pentru istoria orașului.
În jurul anului 1573 a început să funcționeze la Plumbuita prima tiparniță cunoscută din București, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea și a Ecaterinei Salvarezzo. Era a treia tiparniță din Țara Românească.
Primele tipărituri păstrate și datate sunt din 1582: două Tetraevangheliare și o Psaltire, din care se mai păstrează doar un fragment, aflat la Biblioteca Națională din Sofia.
Biserica are două hramuri. Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuită pe 24 iunie, este hramul istoric. Al doilea este Sfântul Nicolae.
Icoana Sfântului Nicolae stă în catapeteasmă și datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Numele sfântului e scris în grecește, iar nimbul e lucrat în relief, cu raze aurite care ies din planul icoanei. În colțurile de sus, două scene mici: Iisus îi întinde Evanghelia, Maica Domnului îi așază omoforul. Într-un reportaj publicat de Ziarul Lumina în 2022, starețul mănăstirii o descrie drept făcătoare de minuni și „grabnic ajutătoare". Biserica păstrează și un fragment din moaștele Sfântului Nicolae.
Icoana hramului se află tot în catapeteasmă. E o compoziție aglomerată și foarte vie: Elisabeta pe pat, femeile care aduc daruri, iar jos, într-un colț, Zaharia scriind pe tăbliță numele pruncului. Istoricul de artă Corina Popa i-a identificat semnătura — zugravul Răducanu Pop, 15 februarie 1806.
Moaștele. Mănăstirea păstrează fragmente din moaștele a cinci sfinți: Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava și Sfântul Ioan Botezătorul. Ultimul a ajuns aici în 2021, dăruit de Chilia „Sfânta Ana" a Mănăstirii Iviru din Athos, însoțit de act de autenticitate; racla a fost sfințită de Patriarhul Daniel.
Două icoane de la Prodromu. O copie a icoanei Maicii Domnului Prodromița se păstrează aici de câțiva ani — la 12 iulie 2026 a fost cinstită printr-o slujbă arhierească. Iar la 29 august 2024, de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, mănăstirea a primit o copie a icoanei Sfântului Ioan Botezătorul de la același schit athonit, al cărei original datează din jurul anului 1660.
Casa Domnească adăpostește colecția de obiecte bisericești a mănăstirii. Surse mai vechi menționează aici un muzeu și o bibliotecă de carte veche. Nu am găsit însă un program actual care să confirme accesul obișnuit al vizitatorilor — merită întrebat la fața locului.
Adresă: Strada Plumbuita nr. 58, Sectorul 2, București.
Slujbe. Mănăstirea publică pe site-ul său oficial un program liturgic zilnic. Programul slujbelor nu trebuie confundat cu un program general de vizitare, iar orele se pot modifica în zilele de sărbătoare.
Conduită. Ca recomandare generală pentru vizitarea unui lăcaș de cult, este potrivită o ținută decentă și păstrarea telefonului pe silențios. În timpul slujbelor, vizitatorii ar trebui să intre și să se deplaseze discret.
Pe Strada Plumbuita nr. 58, în Sectorul 2 al Bucureștiului.
Numele vine de la plumb: acoperișul bisericii a fost cândva de tablă de plumb. Tradiția îl leagă de Matei Basarab, însă documentele arată că mănăstirea se numea deja Plumbuita în hrisoave din 1628, 1629 și 1630 — cu ani înainte ca acesta să ajungă domn.
Construcția a început sub Petru Vodă cel Tânăr, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Primul reper documentar sigur este un hrisov din 1 iulie 1564. Matei Basarab a intervenit masiv în 1647. Sursele diferă asupra amplorii: unele vorbesc de rezidire din temelii, altele de renovări radicale asupra unei biserici mai vechi.
Biserica cu plan triconc și tabloul votiv din pronaos, pictura interioară și iconostasul din lemn sculptat, Casa Domnească — una dintre puținele clădiri civile anterioare secolului al XIX-lea păstrate în București —, zidurile de incintă și turnul-clopotniță.
Pentru că aici a început să funcționeze, în jurul anului 1573, prima tiparniță cunoscută din București. Primele tipărituri păstrate și datate sunt din 1582.