Sunt obiecte mărunte care spun mai mult decât o fotografie de epocă. Cartea de vizită din vitrina noastră e una dintre ele: un dreptunghi de carton îngălbenit, cât palma, pe care cineva a pictat cu acuarelă o floare galbenă cu miezul roșu și frunze verzi, apoi a scris dedesubt, caligrafic, un nume și o adresă. Adresa e formată din două cuvinte: Berechet-Tei.
Obiectul: scris și pictat integral de mână
Nu e tipărită. Fiecare element de pe ea a fost făcut manual, ceea ce spune ceva despre vremea în care a fost produsă: tiparul comercial exista, dar era costisitor pentru cantități mici, iar cărțile de vizită personale se făceau adesea acasă sau la un caligraf de cartier.
- Floarea — pictată în acuarelă, cu petale galbene, miez roșu și două frunze verzi, plasată în colțul din stânga sus.
- Numele — caligrafiat cu tuș negru, cu bucle ample și o parafă dedesubt, în maniera scrisului de mână din prima jumătate a secolului XX.
- Adresa — notată mai mic, sub nume, în doar două cuvinte.
- Starea — hârtia e îngălbenită neuniform, cu pete de vreme, dar textul și pictura se citesc complet.
Am ales să nu publicăm numele persoanei. Obiectul e o piesă de colecție cumpărată la târgul de vechituri, iar valoarea lui documentară stă în ce arată despre epocă, nu în identitatea celui care l-a folosit.
Ce era o carte de vizită în București-ul de altădată
Cartea de vizită avea, până spre mijlocul secolului trecut, un rol social mult mai serios decât cel de azi. Nu era un instrument de promovare, ci un obiect de politețe. Se lăsa la ușă când vizitai pe cineva și nu-l găseai acasă. Se trimitea împreună cu flori sau cu un dar. Se folosea la prezentări, la felicitări de sărbători, la condoleanțe.
Exemplarele pictate de mână, ca al nostru, erau de obicei personale, nu profesionale — ale unei persoane private, nu ale unei prăvălii. Floarea desenată sugerează o carte de vizită folosită în context amical sau ceremonios, nu comercial.
„Berechet-Tei”: cum se scria o adresă înainte de coduri poștale
Astăzi o adresă din București înseamnă stradă, număr, sector și cod poștal. Înainte de sistematizarea administrativă și de introducerea codurilor poștale, adresele se scriau mult mai liber: numele străzii și, alături, cartierul sau reperul care ajuta la identificare. Așa se explică forma Berechet-Tei — strada, urmată de zona în care se afla.
Ambele nume există și azi pe harta Sectorului 2. Strada Berechet se află în nordul sectorului, iar Tei este cartierul învecinat, cu lacul și parcul care îi poartă numele. Pentru cine trimitea o carte de vizită acum aproape un secol, cele două cuvinte împreună erau suficiente ca destinatarul să știe exact unde stă expeditorul.
O precizare, ca să nu existe confuzie
Restaurant Ceaun nu se află pe Strada Berechet. Adresa noastră este Str. Maica Domnului nr. 54, Sector 2, la gura Oborului, la circa 1,5 km de Strada Berechet. Cartea de vizită este o piesă de colecție din același sector al orașului, nu o dovadă de adresă. O expunem pentru ce spune despre Bucureștiul de altădată.
Celelalte piese din aceeași vitrină
Cartea de vizită nu stă singură. În vitrină se află mai multe obiecte din aceeași perioadă, fiecare cu povestea lui.
Legitimație de cămin cultural, stagiunea 1941–42
Un carnet de carton cu fotografie, ștampilă și două semnături — director și secretar — prin care titulara este confirmată drept membră a Căminului Cultural „TEI” din București. Pe copertă scrie Legitimație No. 13 — Stagiunea 1941–42.
Merită lămurit un lucru: un cămin cultural nu avea nicio legătură cu căminele studențești. Era o instituție de educație populară — un fel de casă de cultură de cartier, cu bibliotecă, cor, conferințe, șezători și serbări. Rețeaua lor s-a extins în România interbelică prin Fundația Culturală Regală și prin programul sociologului Dimitrie Gusti, culminând cu Legea Serviciului Social din 1938. Cuvântul stagiune de pe copertă confirmă asta: era vorba de un sezon de activități culturale, nu de un an de cazare.
Bancnotă de 100.000 lei
Expusă sub cartea de vizită, o bancnotă de o sută de mii de lei — mărturie a inflației galopante de la mijlocul anilor '40, provocată de cheltuielile de război, de despăgubirile către URSS și de seceta din 1945–1946. Fenomenul a dus la reforma monetară din 1947, prima denominare a leului românesc.
Farfurii de porțelan și ceramică smălțuită
Piese de porțelan românesc și ceramică populară smălțuită, cu decoruri în verde, brun și roșu — obiecte de uz casnic devenite, cu timpul, obiecte de colecție.
Gazeta Municipală, 21 octombrie 1943
Piesa centrală a colecției: o pagină de ziar înrămată, din care se poate citi cum arăta zona Obor–Plumbuita în plin război. Pe aceeași pagină, un articol critica halele care se construiau atunci în Obor, numindu-le „rău plasate, într-un labirint de străzi strâmte”. Am scris despre ea pe larg în articolul despre Mănăstirea Plumbuita și zona Tei.
Unde poți vedea piesele
Toate obiectele sunt expuse în sala restaurantului, în vitrine cu geam, alături de colecția de artă populară — țesături, ulcele, unelte și mobilier lucrat manual. Intrarea e liberă pentru oricine vine să mănânce, iar piesele pot fi privite pe îndelete.
Colecția crește în timp, iar cele mai multe piese au ajuns la noi de la oameni care aveau acasă lucruri vechi și nu știau ce să facă cu ele. Dacă ai un obiect cu poveste — un caiet de rețete, o fotografie, un act vechi, ceva din bucătăria bunicii — îl căutăm și îl primim cu drag.
Restaurant Ceaun — muzeu și bucătărie tradițională
Adresă: Str. Maica Domnului nr. 54, Sector 2, București (zona Obor)
Program: zilnic, 11:00 – 23:45
Telefon: 0756 090 680
Întrebări frecvente
Ce este cartea de vizită „Berechet-Tei”?
O carte de vizită personală din prima jumătate a secolului XX, scrisă cu tuș și pictată manual în acuarelă, pe care adresa expeditorului este notată ca Berechet-Tei — strada Berechet, din zona Tei a Bucureștiului. Este expusă în colecția de obiecte de epocă de la Restaurant Ceaun.
Unde se află Strada Berechet?
În nordul Sectorului 2 al Bucureștiului, în vecinătatea cartierului Tei. Restaurant Ceaun se află la circa 1,5 km de ea, pe Str. Maica Domnului nr. 54, în zona Obor.
Din ce perioadă datează obiectele din vitrină?
Cele mai multe sunt din prima jumătate a secolului XX. Legitimația de cămin cultural este datată exact — stagiunea 1941–42 — iar pagina de ziar poartă data de 21 octombrie 1943. Cartea de vizită nu are dată inscripționată.
Pot vedea obiectele fără să iau masa?
Piesele sunt expuse în sala restaurantului. Cel mai simplu e să treci în timpul programului și să întrebi la intrare — nu percepem taxă pentru a le privi.
Ce era un cămin cultural?
O instituție de educație populară din perioada interbelică și imediat postbelică, un fel de casă de cultură de cartier sau de sat, cu bibliotecă, cor, conferințe și serbări. Nu avea legătură cu căminele studențești de cazare.